Am facut armistitiu

Am facut armistitiu cu sinapsele, cu ligamentele si articulatiile, m-am trezit ca nu mi-am ascutit sagetile si ca nu mi-am motivat arcurile, ci in loc, mi-am supus harpa la senzatii prea greu de perceput de ochiul liber ca fiind sunete de culoare roz. Armistitiul acesta este o sinestezie spontana, acuta , cu palpitatii la inima si cu moalele capului zgariat de petale de ciulini. E un armistitiu decis intr-o clipa, brusc, ca si cum partile nu aveau ce alta solutie sa aplice. Istoria se repeta! Si ce? Asta inseamna ca sinapsele mele se vor lupta din nou cu ligamentele si articulatiile? Nu mai vreau sa fiu daltonista, acromata sau ce sunt! Razboiul asta se duce datorita conformarii mele cu faptul ca nu pot pilota, ca va trebui sa ma folosesc de RATB sau METROREX ca sa ajung undeva! Funny, nu? E inutil sa asist neputincioasa si contradictorie la lupte interne. Macar la mine acasa, adica in corpul meu, sa fie armonie fiindca sufletul inchis intr-o cutie de carne in care organele se bat pe suprematie si sa-ti arate cum pot da de pamant cu tine, e ca o bomba care ticaie sa-si dea duhul!

Decizie unanima

Mi-a spus ca simte ca l-am desfiintat complet, ca mirosul de iasomie a disparut, ca teroarea in care a trait in ultimul timp il face sa creada ca nu are rost sa traga de par aceasta relatie in doi si ca nici nu poate sa-mi dea un sut in fund. Imi tot spune ca s-a conformat cu ideea ca nu ma voi schimba niciodata, ca nici nu vreau sa ma schimb, ca tot ceea ce fac in viata fac din egoism si fara sa-mi pese de ceea ce vor altii, chiar daca imi sunt dragi. Tot zice ca s-a saturat de figurile mele, de cafeaua instant pe care o fac dimineata, de faptul ca inca mai fumez tigari mentolate, ca nu reusesc sa il conving de efortul pe care il depun in incercarea de a il face fericit. Ma tot abtin sa-mi controlez intuitile, impulsurile, tonul vocii numai ca sa nu sufere de vreo boala incurabila pe care sa o regret mai tarziu. Cateodata ne certam asa, din nimicuri, de ne ia cu dureri de creier. Ba ca nu trebuia sa reactionez la situatia respectiva, ba ca am mancat prea mult sau ca m-am certat prea frumos cu cineva care mi-a gresit sau ca nu-i spun ce simt verde in fata. Si eu ce vina am ca Eul meu nu e niciodata multumit? Incerc din rasputeri sa-i ofer solutii, sa implementez strategii, sa comunic asertiv, dar parca e un papagal care ma cicaleste cu asa DA, asa NU. Maine am programat o discutie cu el maine, inainte sa adorm sa vedem ce are de gand, incotro se indreapta. Am sa-i propun sa mearga sa fie al altei persoane, mai integra, mai inteligenta si mai usor de manipulat. Am decis maine, dupa o discutie lunga, eu si cu mine, ca vrem, nu vrem, vom ramane impreuna pana cand nu vom mai auzi nimic, va fi acea liniste imensa, abisala, de necrezut si de neconceput a fi sociala. Desi cearta dintre noi imi daramase mie visele si eului meu faptele, am decis sa mergem impreuna la risc, poate reusim sa ne stapanim, eu actele si el presiunea de a ma controla si dimensiunea superioara pe care o are asupra mea. Si daca corpul meu tresare la ganduri platonice am sa fac sacrificiul de a nu le mai gandi? Ce tot atata ratiune? El se va supara mereu, ca un Eu nebun ce-mi e!

Amanarea deciziei

Amanarea deciziei

Incurgitata in gura lumii, salivata pe obraji de aloe vera, cuprinsa de sete in somn, ametita de parfum de crin, astazi respir, astazi doar respir!

De maine, m-apuc si de slabit, o sa ma las si de fumat, o sa nu-mi mai las hainele aruncate pe scaun sau cana de cafea pe birou. Ba nu, deja m-am razgandit, de luni, de luni m-apuc de efort fizic , o sa-mi iau bomboane mentolate, o sa-mi calc rufele, o sa le asez pe umeras si o sa-mi spal cana. Si trece luni, luni si mai trec inca cateva luni , iar eu inca mai cred ca de luni o sa scap de toate obiceiurile care dauneaza grav sanatatii fizice si comoditatii psihice. Cred ca e bine ca tot imi propun ceva, poate pana la urma reusesc sa imbrac pantalonii negri masura 38 cu fermoar la spate, sa nu-mi mai cumpar tigari, sa deschid cu placere dulapul de haine sau sa-mi las curat pe birou cand plec. Hai, hai , la treaba ca e 14:00 si....

Sunt eu!

Sunt eu!

Sunt nopti in care nu pot sa dorm si zile in care mor de somn, sunt vise pe care le am ziua si care mi se intampla noaptea, poate de-aia am insomnii. Sunt lacrimi in suflet si zambet pe buze, sunt neant cufundat in mare si praf de stele in desert, sunt ce-mi doresc si n-am curaj sa gandesc la trupul meu, la migrenele mele pictate in coltul mintii. Sunt eu si umbra care-mi calca urmele in pericol si moarte si umila crema de corp care ma cuprinde suav. Sunt iarna de vata si vata pe bat vara in parc, sunt hilara! Si-as mai fi cateva metafore ceea ce sunt, insa n-am timp sa mai scriu, ma ucide fiinta din petala de floare, momentul in care gandesc, sunt soare in mare si luna la munte atunci cand ploile sunt marunte. Sunt eu! O frunza de aer, o radacina de par, o fructa de cer, o paine de fluture si un suras de albina! Si nu sunt de-ajuns!

Viata...un vis...al mortii...

Visez imaginea vietii mele! In doua oglinzi paralele se deruleaza stropul de lumina pe care cineva mi l-a daruit fara sa vreau -sa stau aici , la masa ,inchistat de o multime de ganduri marete si totusi taiate din floare . Multimea spune ca lumea e mare , ca fiecare are loc in ea , dar unde e oare sclipirea pe care fiecare o asteapta , acea clipa de nimic , in care nimicul de om misel sa-mi dea „totul”fara sa-i realizez natura, dar care sa ma indrume?Si nu „totul” ce semnifica geneza si sfarsitul iminent , caci si poetii au transpus aceasta idee in opera lor , ci acela suprem , care iti sterge de pe retina ratiunii orice imagine interogativa ...
Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor... un val , multa apa ,o mare sau poate un ocean ... un suflet unic ,original in sine si in altii ... cel dintai . Uite un corb , atat de frumos cu pene lungi si negre, sta pe marginea cazanului .
...... si merg prin maracini descult , de nimic cum sunt, aproape singur ...........
Veniti si luati lumina ! Veniti si luati lumina!Pare un androgin decazut din drepturi- el fara ea, si totusi nu singur ... in negrul noptii pare a fi o lumina , de fapt nu e lumina, e un intuneric si mai mare decat intunericul universului infinit , inferior luminii...
Dar de ce un corb?... corbii trag la cadavre ...cate cadavre, toate pazite la capatai de catre un corb ... o multime de morti si o multime de copii ale duhului ... Amagesti flacara vietii ca nu o vei stinge si ceri strictetea si ingustarea gandirii doar pentru ca pionul din sufletul tau joaca un rol semnificativ in razboiul cu mine , fiinta umana care are aceeasi capacitate de a ajunge undeva ... nicaieri . Du-te si ia si tu lumina , noi deja am fost . Unde ati fost ?Despre ce lumina e vorba ?!
Atatea cadavre si toate parca sunt vii ; stau nemiscate in siruri si pe coloane, dar spera , se mint ca aleg,dar totusi au sansa de a alege.Lumina suprema . De ce ma amagesti , cine te crezi de vrei sa-mi arati calea ? Un suflet chinuit de patimi pamantene ce nu se amageste ca orbul ca sa vada –l-as crede , zau asa! Pe tine nu te-apasa nici piatra pusa stramb la loc de cinste , nici vlaga adevarului pe care n-ai patruns-o !
Ce te face sa crezi ca aceea e o lumina suprema ? Nu stiu , asa trebuie sa faci , asa e datina ! Mi-e scris sa mor . Si ce ? Daca-as putea s-ating un ceas lumina toata m-as face pulbere intr-o clipa din propria-mi vointa!Dar tu traiesti in intuneric ! O padure deasa cu copaci goi , cu crengile ca niste gheare care asteapta sa ma inghita se intinde in fata mea . Vin spre mine!. Lasa-ti-ma in pace ! Si la rasarit trei porti si la miazanoapte trei porti si la miazazi trei porti si la apus trei porti .
Cine-mi vorbeste ? De ce- mi spui asta ? Ce mesaj ciudat , gicind asta e o incapere.Iar intunericul te-nghite...esti negru si pe dinauntru , dar si pe dinafara , tu faci lumina intuneric .Sa zbori din lumea mea as vrea , sa nu mai bati la poarta sufletului meu-cu intrebarile lumesti nu-mi cureti spiritul deloc! In fata mea un copac mare si in varful lui sta un corb.Il cunosc , este acelasi corb, cel ce mi-a aparut odata .Se aud voci in juru-mi, acelasi voci cu alte vorbe ,cu altfel de sunete, mai perceptive, dar hilare ... nu sunt asa cum le vedeam inainte, sunt mult mai clare. Eu sunt eu in mine si acum stiu asta si mai simt... parca si corbul .
Peste tot numai voci si corbi, eu vin, ei trec; daca ne intalnim ne dam binete, daca nu...De ieri nu mai aud vocile clar si privirea imi joaca feste ... nu mai vad corbul-cateodata dispare si uita sa se mai intoarca ... nu ma iubeste nici el ... acum il simt asa cum simte flacara din pahar vantul de afara ... aproape deloc ... sunt singur si cadavrul meu , desi acelasi , este mai putred , mai stricat ... Stau rezemat de monument nu resemnat , pierdut ; privesc la corbul meu cum falfaie obosit din aripi, nici nu ma priveste;zboara din necropola noastra spre apusul lui.........m-a lasat ................................ Ornicul suna si totul se naruie .

Nu mai am cum sa te vad

Cand m-ai nascut nu te-ai gandit ca voi fi vreodata ceea ce sunt astazi! Nu m-ai vazut in stare sa supravietuiesc, ma credeai firava, naiva, dependenta de mama. Si uite ca pot, singura, fara tine, sa merg mai departe si sa tin capul sus, sa accept fara frica problemele, asa ca tine. Si nu singura pentru ca asa am ales eu sau tu! Cineva, nu stiu cine, ca daca as sti l-as strange eu cu mana mea de gat, ne-a distrus mami relatia apriori, cea fara de care nu mai simt identitate, nu mai simt dragostea ta de mama, nu te mai vad grasuta mea frumoasa sau nu-mi mai poti scranti degetele de la picior care inca seamana perfect cu ale tale. Sau nu te mai pot strange in brate in asa fel incat sa-mi doresc sa te cuprind si mai mult, caci niciodata nu mi-au ajuns mainile sa te imbratisez. Si nici nu mai am pe cine sa sun cand mi-e rau si nu mai pot , fie ca vreau, fie ca nu, sa te mai vad. Sufocant, timid, scrasnet, vise, reverie, scenarii, amintiri, cimitirul, flori, pomeni, oameni straini pe ultimul drum, tu mancata de sobolani si misunata de broastele care te scoteau din sarite numai cu racoarea unui gand. Si tu mami, care zaci stafidita intr-o cutie de lemn, cand mai ieri imi spuneai cat de mult ma iubesti, ca ti-e dor de mine si ma intrebai cand o sa vin acasa si cum tu, cu mainile tale bondoace mi-ai pus muraturi la borcan de 800 gr ca sa le pot lua la Bucuresti, special pentru mine. Dac-as fi stiut ce urma sa se intample a doua zi as fi rupt pamantul sa ajung la tine. Numai dac-as fi stiut... Ce-as schimba azi? Tot si poate n-as mai simti frigul asta pe sirul spinarii sau nevoia de a urla fara sunete. Nu te condamn ca ai murit, stiu mult prea bine ca ai luptat cu viata in cel mai crud sens. Condamn asa, faptul ca nu mi-ai spus niciodata ceea ce simti, ca nu-ti mai simt prezenta, ca nu pot sa te sun, ca tot ce mi-a mai ramas mai scump de la tine e un mesaj pe mobil "Te iubesc mult Ninuca mea, sa nu uiti niciodata!" si un goblen cusut de tine! Nu o sa te uit niciodata!