De nimic

Parea ca se transforma intr-un mugure de primavara ce se inalta in doar clipe intr-o minunata adunatura de petale firave platite cu chiu si vai de soare si de ploae curata picata din cerul crud, de un albastru inimaginal la nivel uman, un albastru paradisiac, divin. Era o transformare majora, care-i ardea trupul si care ii alina sufletul de pana acum inghesuit intr-un colt de camera fara geamuri, ce nu putea fi mai inchisa de atat. Nu tu aer, nu tu posibilitatea de a-si exprima si expune libertatea cu care ne nastem!Ci acea depindere de spatiu, acea limita ce suprima simtul de frig, de cald, chat-ul si altele. Traise pana acum in praful si in nepasarea totala legata de orice i s-ar fi intamplat. Intampinase viata cu o scarba pastrata la conservat amar de ani de zile intr-o zeama de varza nevanturata.Credea ca intamplarea nu i se va destainui niciodata si ca toata macinarea adanca e doar un pic din raul ce avea sa i se mai intample. Constientiza adevarul sau si lipsa sa de sansa, de a iesi din acel ocean de lacrimi de roua fara motiv dimineata pe iarba crescuta din necalcarea piciorului de om...Se zbatea in nesimtire ca pestele pe uscat pana uita cu totul de sine. Cu de-a sila misuna vorbe de bine ce nu durau decat pana ai fi zis ca nici nu le-a spus si si mai grav, ai fi crezut ca nu avea capacitatea de a le gandi. Si pentru ca nu inceta a constientiza adevarul, zacea in alungire sau in dreptate si vedea acel nimic ce mai devreme sau mai tarziu avea sa i se revele. Era singuratatea aceea in multime de pasi si ochi purtati inspre pamant in semn de resemnare cu riscul de a busi pe cel din fata, dimineata la Piata Unirii..Avea o singura dorinta, acea dorinta pentru care inca mai traia infernul, avea odata sa manance o cireasa geamana. Stia ca era condamnarea la moarte ce avea sa-l elibereze in sfarsit in acel mugure de primavara.